am cunoscut de curand un tip. nu, mint. l-am cunoscut anul trecut, dar doar de curand am ajung sa relationam cu adevarat. el deschis, haios, genul care umple o incaperea cind intra in ea, cred ca ar vorbi nonstop, despre orice. eu rezervata, genul care intii scaneaza, inregistreaza, analizeaza si de abia peste 2-3 luni mai si vorbeste. deci nimic in comun. el acaparator, exuberant. eu arici cuminte. el cu familie, 2 pitici acasa. eu focusata pe cariera, fug de maritis cum pot, imi plac copiiI, dar sa fie ai altora etc. bun, nici aici nu bifam nimic.
si totusi, de cate ori vorbesc cu el, am o stare de bine. ma face sa rid, are mereu o vorba frumoasa de spus, ma destinde. ma umple de energie. e genul care atunci cind te vede, nu spune: " Buna Dana!", ci vine spre tine fluturand din maini si exclamand: " Danaaaaaa...!", si iti da un "hug" de uiti sa mai respiri.
vorba cuiva: ne plac oamenii acestia. oamenii veseli, carora le stralucesc ochii cand vorbesc cu tine, care au un optimisc debordant, care fac o conversatie spumoasa. deseori , in timp ce conduc pe drumul spre casa, imi aduc aminte de replicile lui si ma surprind zambind.
am o colega la birou care de fiecare data cind ma vede ca mi-am arborat fata mea serioasa, de care toti spun ca pare de fapt o fata suparata, imi spune: " zambeste!" si isi tuguie buzele in semn ca ma pupa. dar o face efectiv DE FIECARE DATA. asa azi, asa maine. am ajuns intr-un final, de cite ori o vad, sa zambesc si eu automat si sa ma simt bine pentru ca stiu ca o sa primesc un pupic. ba mai mult, de cateori vorbesc despre ea, o fac cu zambetul pe buze. si nici cu ea nu am nimic in comun. nu stil de viata, nu idei, nu profesie asemanatoare.
stateam si ma gandeam, de ce nu suntem cu totii la fel? o sa spuneti, ete na, nu toti au motive sa vada viata in roz, si nu poti fi mereu vesel si optimist, decat daca vezi viata in roz. sau un alt motiv ar fi ca esti cu mintile plecate si nu ti-ai luat pastilele recomandate de doctor. o sa va contrazic: viata tipului de care vorbeam nu e roz, nu e nici neagra, dar cu siguranta nu e roz. si totusi vorbeste cu pasiune despre ceea ce face, si e vesel tot timpul. sau ... pare vesel. si asta se transmite interlocutorului. nici tipa nu duce o viata dupa care ai putea sa faci un film de succes. cu toate astea, ea transmite pupici celor care au nevoie. consider ca am putea depune cu totii un mic efort, in fiecare zi, sa facem pe cineva sa zimbeasca, sa luminam "incaperea cuiva".
stiti ce am observat? am ajuns prea concentrati la ceea ce facem, suntem prea implicati in probleme, astfel incat am uitat sa zambim. nu o mai facem decat atunci cind facem fotografii sau ne spune cineva ceva cu adevarat haios. vocea nu mai are inflexiuni. mimica noastra e plana, nu transmite nimic. consideram ca ar fi un efort prea mare ca, atunci cind salutam pe cineva, sa mai postam si un zambet sau sa o facem la ceva mai multi decibeli decat ar face-o o musca. suntem o generatie trista, posaca, daca ar fi sa ne judece cineva numai dupa expresia fetei.
ati observat ca atunci cand e ziua cuiva din colectivul in care lucrezi, cand mergem la legendara prajitura si suc din sala de conferinte si ne vine randul sa pupam sarbatoritul, o facem de peste mari si peste tari, fara nici o imbratisare? doar mimam un gest, fara a-l atinge, iar bratele nu ni se dezlipesc de corp.
trainerul meu de la cursul de comunicare a adus o inimiora rosie de plus, care avea si doua brate. ne-a pus sa transmitem celui de linga noi de ce il placem, pentru ce il admiram si sa il imbratisam cu aceea inimioara. o chestie de team building. care e explicatia inimioarei? mi-a spus: atit timp cit oamenii nu se ating direct, ci printr-un obiect, tind sa fie mult mai sinceri si mai deschisi despre sentimentele lor. am ajuns sa avem nevoie de o perna (!!!) ca sa ii spunem celui de linga noi ce simtim si sa ne exteriorizam trairile. unde am ajuns, voi va dati seama?!
ce pacat! pierdem atatea...
de intrat musai pe http://www.youtube.com/watch?v=vr3x_RRJdd4. merita vazut...si pus in practica.
1 comment:
spui frumos... si adevarat pe deasupra... usor pragmatic in acelasi timp... dar asta nu ne mai mira... :) problema de fapt este ca toti vorbim si constientizam anumite lucruri din jurul nostru si ne bucuram cand ceilalti fac ceva in legatura cu asta, sa schimbe situatia, dar EU nu fac multe despre asta... e nevoie de multe buze tuguiate sa zambesti, e nevoie de multe glume si vorbe simpatice sa nu fii trimis pe neon... ceea ce vreau sa spun este ca trebuie multa perseverenta sa trecem de carapacea pe care fiecare dintre noi o avem... imi aminteste de o poezie de sorescu pe care ti-o voi zice personal vreodata... :)problema se transeaza acolo unde ne tinem cu totii valorile... ce e important pentru MINE?! cand raspunzi la intrebarea asta afli si cum esti tu... si niciodata scopul nu scuza mijloacele! :)
Post a Comment