S-AU ALINIAT PLANETELE

dap.
nu cred in horoscopuri, horoscoape. dar am auzit zilele trecute ca pt capricorni va uma o perioada dificila. si cred ca s-au aliniat plantele, pt ca intr-adevar, am ajuns sa ii disper pe toti. daca ai ghinionul sa treci pe linga mine fara sa ma bagi in seama, fac urit.
daca ai ghinionul sa treci pe linga mine si sa ma bagi in seama, poti sa fii convins ca nu o sa imi convina ceea ce spui si ma voi enerva cu siguranta.
sunt cu fundul in sus.
canuta om sucit.
imi schimb starea de la o secunda la alta. devine ingrjorator.
ma iau de toata lumea. nimeni nu face cum, cind si ce trebuie.
toti au numai idei proaste.
toti stau, numai eu muncesc.
nimeni nu ma asculta, nimeni nu ma intelege.
am mereu senzatia ca vorbesc limbi straine, si oricum si pe alea le vorbesc la pereti.
vorba andreei, parca nici parul nu mai sta cum trebuie.
sunt incruntata fara sa stiu de ce.
pic de somn la orice ora a zilei.
nici cateii mei nu mai colaboreaza cu mine. se uita ciudat la mine si se duc la ale lor.
pisica ma ignora demult.
aseara parca nici vecina nu m-a mai salutat.
masina azi nu a mai vrut sa plece de pe loc, cred ca se saturase si ea de pe mine.
pana si cu bietul om care vine sa imi monteze aerul conditionat am avut un schimb de replici nu tocmai dragastos.
tare mi-e ca si cu politistiul de la baneasa o sa vorbesc astazi in contradictoriu.
ma uit la telefon, sunt uimita ca nu mai suna ca inainte. cred ca m-au simtit prietenii.
ai ceva de zic? evident ca voi riposta. nu conteaza ce zici. ideea este ca oricum nu voi fi de acord cu tine.
e de la vreme, e de la planete, de la finalul de saptamana...habar nu am. dar tare as vrea sa se termine odata.

I CAN'T GET NO...SATISFACTION!

concert Rolling Stones. Lia Manoliu. canicula. alta zi mai calduroasa nu cred ca puteau sa isi aleaga. oficial concertul incepea la 7. aiurea. la 9 si ceva a inceput, cind eram toti ca niste catei cu limbile scoase si gafaind de caldura.

show superb. lumini fantastice. mick jagger agitat rau de tot. vocea de baza a fost o negroida. tare de tot. mai multe melodii vechi ar fi fost binevenite. coada ceva de speriat la apa. nici un incident inregistrat. artificii reusite in timpul si dupa concert. lume multa. MULTA. MUL-TA!!!

AGE IS NOTHING BUT A NUMBER...

hm, asa zic unii. asa ziceam si eu pana de curand. mi-am schimbat opinia.

am fost la nunta sambata, una din cele mai bune prietene, ne leaga si aceeasi profesie, un copil cuminte si haios de 25 de ani, a facut pasul. nu-mi plac nuntile, dar am vrut sa ii fiu aproape. i se citea fericirea in ochi. evident, toata gasca invitata a facut parte din categoria de "twenty something". stiam dinainte, dar mi-am zis: "age is nothing but a number, iar eu ma integrez oriunde".

dat fiind faptul ca, in ultima clipa, am reusit sa plamadesc o cearta, m-am dus singurica la nunta. cu tot ce inseamna ea: dus la coafor cu mireasa, venit acasa si imbracat, mers la biserica, tinut de lumanare, murit de cald, zambit fortat, facut poze etc.

totul a fost super, pana cand am ajuns la "masa si dansul" de rigoare. locatie deosebita. atmosfera mai putin, cel putin pt mine. m-am vazut la un loc cu ei si ele de 25 ani si mi-am dat seama ca mi-e greu sa incheg o conversatie, mi-e dificil sa zambesc la niste glumitze, nu gasesc un punct de plecare pt o relationare. ca sa nu mai spun ca unul chiar mi-a aruncat politicos un "dumneavoastra". aiurea rau de tot. parca eram singura in sala, desi se auzeau niste voci in fundal, cu ecou. ceata.

m-a salvat un amic cu care am vorbit juma de ora la telefon, si mi-am luminat putin fata. si un prieten despre care nici nu stiam ca vine la petrecere. un tip de 32 ani cu care am gasit ceva de vorbit din prima secunda.

ma intreb; de ce bariera varstei? ma uitam la ei, erau la fel ca mine acum 5 ani. nimic in plus, nimic in minus. si daca eu am trecut prin faza aia, de ce nu pot sa regasesc ceva in mine si sa revin la acea stare macar pt o noapte?

am plecat pana in miezul noptii. justificarea oficiala a fost un fond de oboseala adunata de multe zile culminata cu o durere de cap teribila. mi-a parut rau. sincer. m-am bucurat insa ca in ziua urmatoare aveam sa ma intilnesc cu o prietena de aceeasi varsta si eram convinsa ca o sa imi turuie gura. in plus acolo unde ar fi trebuit sa mergem era o chestie interesanta. din pacate s-a contramandat. data viitoare.

imi explica cineva de ce nu suntem capabili sa avem acele conversatii de salon, indiferent de varsta? nu ma refer la discutii pe teme profesionale, nici de cultura generala. vorbesc de socializare pur si simplu. is age something else besides a number?

PS. Carmen si Mircea, tot binele din lume!

OBSESIA PANTOFILOR

in weekend am avut o criza existentiala: nu mai aveam loc sa imi pun pantofii! sunt femeie, deci innebunita dupa pantofi.

stii cum e...cind ai din aia cu toc, iti trebuie si fara toc, ca deh, nu la toate hainele se potrivesc tocurile. si ai nevoie de pantofi in mai multe nuante de bej, ca si hainele le ai de la maro la crem trecand prin bej si ocru. si iti trebuie pantofi eleganti pentru birou, care insa nu pot fi purtati si la receptii, iar cind te duci la nunta e clar ca iti trebuie unii care sa se potriveasca la rochie, care oricum nu e cea de la nunta trecuta, ca doar ai mai fost vazuta cu ea etc.

e o chestie tipic feminina, e scris in stele, n-ai ce face, pentru asta nu exista pastile.

ma trezesc de dimineata si ma enervez pt ca in drum spre bucatarie trec prin hol si ma impiedic de pantofi. cum stau la bloc, nu am loc pt un dressing, deci toti pantofii stau pe hol, in cutii, aranjati in forma de piramida. eu am un cult al pantofilor, ca sa intelegeti. imi zic: gata, pana aici! trebuie sa luam dulap special, numai pt pantofi.

si cum, potrivit legii lui murphy, parintii, toti prietenii, cit si putinii dintre vecini cu care mai schimb o vorba, erau plecati creanga, ma duc frumos singurica la ikea. e aproape, are ce-mi trebuie, nu costa mult.

imi aleg ce imi place din showroom, urmez instructiunile de pe eticheta, ma duc in depozit si iau coletele cu ce imi trebuie, achit la casa si ma vad in fata unei dileme: cu ce le duc pana acasa? si sa zicem ca totusi ar intra in masina mea, cum le duc eu pana in apartament? cred ca aveam o fata tare nedumerita, ca vine un tip din staff sa ma intrebe daca imi poate fi de folos. ca sa vezi, ikea are servicii de transport pana in fata usii!!! si servicii de montaj. super!

le las in custodie, urmeaza sa-mi fie livrate a doua zi, in intervalul de ora 11-13. cam aiurea, ca asta inseamna 2 ore moarte, dar ma rog. din pacate montajul mi-l pot face de abia peste 5 zile. plec asa cum am venit, cu miinile in buzunar, dar cu mobila cumparata.

a doua zi la 11 eram pe fereastra. nu o sa ma credeti, dar la 11.05 aveam deja toate coletele in mijlocul casei. promptitudine fantastica!

incep sa imi imaginez cum vor dormi pantofii mei in mobila speciala pentru ei. fac orice pt pantofii mei. si cum rabdarea nu este unul din atuurile mele, desfac coletele. au instructiuni de montare. au pana si cuiele, suruburile, tevile, rotitele de rigoare. si incet incet, vreau sa va spun ca am reusit sa imi montez singura mobila. sa ma vezi ce ma descurcam cu surubelnita, si ce cuie am batut. trust me, trebuie sa fii redus rau de tot sa nu fii in stare sa faci asta cu mobila de la ikea. sunt fan-ul nr. 1 al lor, pt cit de ingeniosi si de practici pot fi.

ghici cine a dormit bine azi-noapte? pantofii mei albi, linga cei maro, care erau intre cei bej si cei rosii. vad ca dimineata nu am gasit dulapul dezmembrat, sper ca l-am asamblat cum trebuie si ca o sa stea sa cum l-am pus.

CURS DE COMUNICARE

obiectiv: compania la care lucrez a initiat un program de training. unul din cursurile la care trebuie sa particip: comunicare. zic: 2 zile pierdute, e clar! tichie de margaritar, e tot ce ne mai lipsea.

cind? vineri si sambata. pai da, zic, sigur, vineri ca vineri, dar sambata? ziua mea libera? of...

locatie: sala conferinte hotel prin centru.

cu cine? oameni din companie cu care ma salut cind ne aducem aminte, sau doar daca suntem singuri in desert. profesii diferite: operator, it-ist, grafician, vanzari. eu, consilier juridic. imi spun in sinea mea: e o varza. nu avem nimic in comun. nu o sa iasa nimic bun din asta. n-am nimic de impartit cu oamenii astia.

si ma duc, ca deh...daca nu ma duc, imi aminteste cineva ca se mai gaseste vitriol englezesc. si a mai fost si curiozitatea. in plus, oricum nu aveam ce sa fac sambata asta in timpul zilei. nu-mi place, plec si gata.

day one - at the beginning. trainer: o tipa blonda, mignona, voca calda. incearca sa relationeze cu noi, nu merge. reactionam ca niste ziduri. ea vorbeste, noi de abia ne trezim. ea incerca, noi nimic. hm, eram sigura, imi zic, pierdere de timp.

day one - pe la mijloc. sa stii ca imi place de trainer. am desenat, am decupat, ne-am prezentat in fata celorlalti, am vorbit despre noi, ce ne place si ce nu, cine suntem, ce nu suntem. stiti de cind n-am mai facut asta? culmea, si colegii sunt ok. am descoperit ca unii dintre ei chiar vorbesc, jur ca ii credeam muti. probabil ca impresia era reciproca. ba, va rog, am aflat si cine cu cine se casatoreste, care ce vrea de la viata, hobbyuri. am descoperit ca una din colege are ochii superbi. avem o luna de cind lucram in aceeasi firma, si nu cred ca i-am vazut ochii pana acum. ca sa nu mai spun ca unii stiu sa fie si glumeti. alta noutate. am stat tot cursul si am facut echipa cu o persoana careia, acum ceva timp, mi-a venit sa ii scot ochii. probabil si ea se vedea impingandu-ma pe scari.

day one - at the end. zimbim. toti. si nu fortat. de la ce ni se trage? de la o tipa blonda, mignona si "jocurile" ei de comunicare. plecam razand.

day two - sambata!!! cind am plecat de acasa nu era nimeni pe strada. fir-ar, numai eu am curs sambata! in plus, suntem setati sa functionam la o intensitate mai mica in zilele de weekend. e normal. dormim pe noi. si totusi stai! ca ceea ce spune trainerul e interesant. cit de interesant? suficient cit sa luam notite desi avem suport de curs. cite putin din fiecare subdomeniu al comunicarii. fiecare isi da cu parerea despre subiectul discutiei. pro si contra. ne spunem face to face diverse. am uitat sa spun: zimbim. facem poze. facem aplicatii. ne implicam. lucram cu cei de linga noi. radem. ne destindem.

feedback: 2 zile nu pierdute, ci cistigate, oamenii cu care imparteam o cladire de birouri au devenit COLEGI, informatii noi asimilate, o tipa, fosta educatoare, care a "lucrat" o sala de adulti-arici in cei mai mari sustinatori ai cursurilor de comunicare, o stare de bine si de incantare. si de incredere ca de luni, la birou, ma asteapta niste oameni cu care o sa comunic. ca sa vezi!

multumesc Andreea si Monica (FINDERS). cu siguranta vin si la urmatoarele traininguri. si nu vin singura.

UN ZAMBET...O VORBA...UN GEST...

am cunoscut de curand un tip. nu, mint. l-am cunoscut anul trecut, dar doar de curand am ajung sa relationam cu adevarat. el deschis, haios, genul care umple o incaperea cind intra in ea, cred ca ar vorbi nonstop, despre orice. eu rezervata, genul care intii scaneaza, inregistreaza, analizeaza si de abia peste 2-3 luni mai si vorbeste. deci nimic in comun. el acaparator, exuberant. eu arici cuminte. el cu familie, 2 pitici acasa. eu focusata pe cariera, fug de maritis cum pot, imi plac copiiI, dar sa fie ai altora etc. bun, nici aici nu bifam nimic.

si totusi, de cate ori vorbesc cu el, am o stare de bine. ma face sa rid, are mereu o vorba frumoasa de spus, ma destinde. ma umple de energie. e genul care atunci cind te vede, nu spune: " Buna Dana!", ci vine spre tine fluturand din maini si exclamand: " Danaaaaaa...!", si iti da un "hug" de uiti sa mai respiri.

vorba cuiva: ne plac oamenii acestia. oamenii veseli, carora le stralucesc ochii cand vorbesc cu tine, care au un optimisc debordant, care fac o conversatie spumoasa. deseori , in timp ce conduc pe drumul spre casa, imi aduc aminte de replicile lui si ma surprind zambind.

am o colega la birou care de fiecare data cind ma vede ca mi-am arborat fata mea serioasa, de care toti spun ca pare de fapt o fata suparata, imi spune: " zambeste!" si isi tuguie buzele in semn ca ma pupa. dar o face efectiv DE FIECARE DATA. asa azi, asa maine. am ajuns intr-un final, de cite ori o vad, sa zambesc si eu automat si sa ma simt bine pentru ca stiu ca o sa primesc un pupic. ba mai mult, de cateori vorbesc despre ea, o fac cu zambetul pe buze. si nici cu ea nu am nimic in comun. nu stil de viata, nu idei, nu profesie asemanatoare.

stateam si ma gandeam, de ce nu suntem cu totii la fel? o sa spuneti, ete na, nu toti au motive sa vada viata in roz, si nu poti fi mereu vesel si optimist, decat daca vezi viata in roz. sau un alt motiv ar fi ca esti cu mintile plecate si nu ti-ai luat pastilele recomandate de doctor. o sa va contrazic: viata tipului de care vorbeam nu e roz, nu e nici neagra, dar cu siguranta nu e roz. si totusi vorbeste cu pasiune despre ceea ce face, si e vesel tot timpul. sau ... pare vesel. si asta se transmite interlocutorului. nici tipa nu duce o viata dupa care ai putea sa faci un film de succes. cu toate astea, ea transmite pupici celor care au nevoie. consider ca am putea depune cu totii un mic efort, in fiecare zi, sa facem pe cineva sa zimbeasca, sa luminam "incaperea cuiva".

stiti ce am observat? am ajuns prea concentrati la ceea ce facem, suntem prea implicati in probleme, astfel incat am uitat sa zambim. nu o mai facem decat atunci cind facem fotografii sau ne spune cineva ceva cu adevarat haios. vocea nu mai are inflexiuni. mimica noastra e plana, nu transmite nimic. consideram ca ar fi un efort prea mare ca, atunci cind salutam pe cineva, sa mai postam si un zambet sau sa o facem la ceva mai multi decibeli decat ar face-o o musca. suntem o generatie trista, posaca, daca ar fi sa ne judece cineva numai dupa expresia fetei.

ati observat ca atunci cand e ziua cuiva din colectivul in care lucrezi, cand mergem la legendara prajitura si suc din sala de conferinte si ne vine randul sa pupam sarbatoritul, o facem de peste mari si peste tari, fara nici o imbratisare? doar mimam un gest, fara a-l atinge, iar bratele nu ni se dezlipesc de corp.

trainerul meu de la cursul de comunicare a adus o inimiora rosie de plus, care avea si doua brate. ne-a pus sa transmitem celui de linga noi de ce il placem, pentru ce il admiram si sa il imbratisam cu aceea inimioara. o chestie de team building. care e explicatia inimioarei? mi-a spus: atit timp cit oamenii nu se ating direct, ci printr-un obiect, tind sa fie mult mai sinceri si mai deschisi despre sentimentele lor. am ajuns sa avem nevoie de o perna (!!!) ca sa ii spunem celui de linga noi ce simtim si sa ne exteriorizam trairile. unde am ajuns, voi va dati seama?!

ce pacat! pierdem atatea...

de intrat musai pe http://www.youtube.com/watch?v=vr3x_RRJdd4. merita vazut...si pus in practica.